AntiMedia – Alternativă informațională » Viitorul agriculturii tradiţionale

Economie

Viitorul agriculturii tradiţionale

de Ovidiu Hurduzeu

Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!

Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât poricii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber.

Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.

Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.

Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.

Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.

Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.

Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.

Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.

Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.

Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.

Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.

Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.

Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.

O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.

Scrie un comentariu


25 queries in 0,790 seconds.