AntiMedia – Alternativă informațională » Rolul Bisericii Ortodoxe în apărarea limbii române în perioada ocupaţiei ţariste

Ortodoxie, Tradiţie

Rolul Bisericii Ortodoxe în apărarea limbii române în perioada ocupaţiei ţariste

La sfîrşitul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti. Aceasta a constituit un dezastru pentru poporul român, deoarece au fost neglijate drepturile lui, iar Moldova a fost ruptă în două – fixîndu-se graniţa pe Prut.

Iniţial, Imperiul Rus a acordat Basarabiei o autonomie largă: a fost păstrată organizarea administrativă, şcolile şi cultura îşi continuau tradiţiile româneşti, se scriau şi se publicau cărţi în limba română, limba oficială în toate instituţiile de asemenea era româna. Biserica Basarabiei se bucura de aceiaşi autonomie. Mitropolitul Basarabiei, Gavriil Bănulescu-Bodoni a reuşit să obţină în 1814, de la conducerea rusească aprobarea pentru înfiinţarea unei tipografii româneşti în Chişinău. Aici între anii 1815-1820 s-au tipărit 19.320 diverse cărţi în limba românească. Astfel, Biserica Ortodoxă Română a luptat pentru menţinerea şi apărarea fiinţei, credinţei şi culturii naţionale româneşti.

După această scurtă perioadă, începe o dură şi insistentă politică de deznaţionalizare şi de colonizare. Dar, totuşi românii rezistau – Basarabia nu se rusifica, ci îşi păstra caracterul românesc. Istoricul Ion Nistor arată că „ţarul Alexandru al III-lea însărcina, pe la 1890, pe inspectorul Batiuşcov să studieze pricinile pentru care moldovenii din Basarabia se rusifică atît de încet şi cu anevoie”. În urma cercetărilor făcute, cel din urmă a prezentat următoarele concluzii : „Noi spunem hotărît că nu numai în fundul Basarabiei, unde populaţia a rămas întreagă românească, dar chiar la Chişinău am întîlnit moldoveni, care nu ştiu nici un cuvînt ruseşte. Dacă voim ca populaţia rusească să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiunilor românofile, atunci trebuie ca prin mijlocul şcolilor să ne grăbim a face măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi”.

Astfel pentru minorităţile naţionale se întemeiau şcoli noi în limbile lor, iar şcolile româneşti erau treptat desfiinţate şi înlocuite cu cele ruseşti. Şcolile din Basarabia au devenit adevărate capcane ale deznaţionalizării, motiv pentru care mulţi români le refuzau. În domeniul învăţămîntului s-a ajuns la un adevărat dezastru. Acelaşi istoric ne dă o statistică edificatoare a acestei tragedii: „Urmarea acestui nefast sistem de încătuşare a gândirii şi sufletului unui neam este numărul înspăimîntător de mare al neştiutorilor de care în Basarabia. Dintr-o sută de moldoveni numai 10 ştiau carte, pe cînd dintr-o sută de evrei – 50, dintr-o sută de ruşi – 40, dintr-o sută de bulgari – 31. Cifrele acestea arată cît de vitregă era stăpînirea rusească faţă de moldoveni ”.

Şcoala şi Biserica sunt cele două pîrghii prin care s-a dorit rusificarea populaţiei româneşti. Şcoala a fost folosită la oraş, iar biserica mai mult la sat. Cu ajutorul şcolii, imperialiştii au reuşit să rusifice aproape cu desăvîrşire pătura cultă şi înstărită din Basarabia. Boierimea basarabeană cu puţine excepţii, a fost pierdută pentru românism. Nu s-a reuşit acelaşi lucru la sat. Aici s-a păstrat neatins poporul românesc, cu firea, cu limba şi obiceiurile. Incultura l-a apărat de deznaţionalizare. Conştiinţa naţională s-a păstrat latentă în sufletul ţăranului. El a continuat să vorbească vechea limbă a cronicarilor moldoveni.

În multe biserici preoţii au respins limba rusă pentru Liturghie, slujind în continuare în limba poporului. În 1904 Biserica Ortodoxă, reuşeşte prin mari eforturi să reînfiinţeze tipografia românească din Chişinău. Analizînd activitatea şi lupta de apărare depusă de preoţime, istoricul Ion Nistor îi face cu temei următoarea apreciere: „Avînd deci în vedere greutăţile cu care a avut de luptat, persecuţiile la care era supusă şi influenţa covîrşitoare a Bisericii Pravoslavnice Ruseşti, trebuie să recunoaştem marile merite culturale şi naţionale pe care preoţimea basarabeană şi le-a cîştigat în timpul stăpînirii ruseşti şi să ne închinăm înaintea dragostei şi devotamentului ei pentru Biserică, ţară şi limbă moldovenească. Ea şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de poporul din care s-a ridicat, cultivînd limba moldovenească în Biserică şi întreţinînd necontenit focul sacru al limbii şi culturii strămoşeşti ”.

„Veşnicia născută la sat” şi-a păstrat esenţa. Intelectualitatea de la oraş a fost rusificată. Biserica şi ţăranii au fost ultimul zid de apărare al ocupaţiei ruseşti, care a rezistat pînă la urmă şi ulterior a generat noi valuri de demnitate, conştiinţă şi emancipare naţională a basarabenilor români.

Scrie un comentariu


36 queries in 1,162 seconds.