AntiMedia – Alternativă informațională » Ororile statului “român” modern

Evenimente, Istorie, Ortodoxie, Politic, Securitatea Naţională

Ororile statului “român” modern

trădarea României

Din cîte ştim, la mijlocul veacului XIX, are loc formarea statului “român” modern. Procesul a fost cauzat de slăbirea vizibilă a Imperiului Otoman, precum şi de creşterea influenţei occidentale în regiunea Europei de Sud-Est, ca urmare a războiului din Crimeea (1853-1856).

Anii cei mai reprezentativi pentru procesul de formare a unui prim stat unitar român au fost:

1848 – revoluţia paşoptistă, înfăptuită de tineri intelectuali formaţi în școlile occidentale (aceasta reprezintă implicarea occidentalilor în treburile unui stat).
1857 – formarea comisiilor Ad-Hoc la Iaşi şi Bucureşti.
1859 – unirea Principatelor Române.
1862 – recunoașterea oficială a unirii şi preluarea numelui de România.
1878 – cucerirea indepenţei de stat.

În toate aceste evenimente, implicarea puterilor vestice a fost enormă. Elita “românească” de la acea vreme era produsul intelectual al acelor puteri – şi prin urmare nu reprezenta interesele poporului român. În plus, puterile vestice aveau în zonă un mare interes comercial (gurile Dunării), politic (extinderea aşa-zisei “democraţii” de tip occidental), social (împămîntenirea comercianţilor jidovi) şi de ce nu – spiritual (începerea procesului subtil de distrugere a ortodoxiei). Din start este clar că statul “român” modern a fost o creatură străină acestui popor. De aceea, cred că este adecvată scrierea în ghilimele a calificativului de stat “român”, deoarece prin definiţie, acest prim stat unitar al românilor nu a fost de fapt al românilor, ci a fost mai degrabă o structură de ocupaţie.

Ştiu că mulţi vor rămîne şocaţi. Dar să vedem unele dovezi, pe care eu le cred relevante în acest sens. Să începem cu implicarea statului “român” în treburile bisericeşti ale vremii, care a avut un impact grav asupra instituţiei în jurul căreia s-a format poporul român: Biserica.

* Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a fost înlăturat din scaun pentru atitudini potrivnice noii orientări a statului (adică statul nou creat avea o orientare anticreştină).

* Pe lîngă averile mănăstirilor închinate Sfîntului Munte, au fost secularizate şi averile mănăstirilor neînchinate. Pretextul a fost de a înlesni reforma agrară. Însă, se ştie bine că cu timpul s-au format pe teritoriul României mari proprietăţi de latifundiari şi mai toţi erau jidovi. Concluzia este că (cu intenţie sau nu) Alexandru Ioan Cuza a luat pămîntul de la mănăstiri şi l-a oferit “pe tavă” lumii interlope de la acea vreme, şi evreii nu au pierdut acest prilej.

* Au fost desfiinţate atelierele şi tipografiile de la Neamţ. “Omul modern îşi etalează cultură fiindcă a alungat-o din sufletul său” – zicea cineva, aşa este şi în cazul statului “român” modern, care a alungat cultura din mănăstiri, pentru a o etala prin saloanele din Bucureşti. Ruşine.

* În anul 1860, în Moldova au fost închise două mănăstiri şi 31 de schituri monahale. Bisericile lor au devenit parohiale iar în clădirile lor s-au înfiinţat şcoli săteşti şi aşezăminte de asistenţă socială. Măsuri sociale s-au luat apoi şi în Muntenia. Interesant. De ce copiilor în şcoli li se spune că doar comuniştii au închis Biserici şi Mănăstiri?

*Învăţămîntul teologic a devenit de stat. Ceea ce înseamnă o implicare făţişă a statului în treburile Bisericii. Mai mult se cerea ca viitorii teologi români să facă şcoală în Occident, scopul fiind clar – eretizarea preoţilor şi teologilor români.

*Prin codul civil se pronunţa ca obligatorie doar căsătoria civilă, nu şi cununia de la Biserică. Actele de stare civilă (naştere, căsătorie, deces) precum şi oficierea divorţurilor a trecut în competenţa statului. Prin aceasta se urmărea laicizarea societăţii. Să fi fost şi asta una din condiţiile impuse “elitei” noastre pe la Paris?. Foarte posibil.

* Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti. Prin această lege se prevedea că vor deveni călugări doar cei ce au studiat teologia, urmînd ca din rîndul lor să se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credincioşilor puteau fi călugăriţi doar bărbaţi de la 60 de ani şi femei de la 50 de ani. Prin urmare, Mănăstirile şi-au pierdut treptat rolul pe care îl aveau cîndva în istoria şi cultura românească.

* Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Prin aceste măsuri s-a avut în vedere obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Pe de o parte este un lucru bun, însă cred că scopul ascuns a fost ruperea legăturilor seculare cu Constantinopolul şi Sfîntul Munte, care şi aşa au avut de suferit de pe urma secularizării averilor mănăstireşti.

* Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în România. Ca urmare a acestei reforme în Biserică (expresia este condamnabilă, fiindcă în Biserică nu este loc pentru reforme) statul căpăta puteri şi mai mari. Mitropoliţii sau episcopii erau numiţi de domn, la propunerea Consiliului de Miniştri si a Ministerului Cultelor. Această lege mai prevedea că ierarhii urmau să fie judecaţi la Curtea de Casaţie, cu toate că pînă atunci aceştia erau judecaţi doar de instanţe bisericeşti.

De notat că la auzul acestor nelegiuiri, Patriarhul de la Constantinopol a trimis un reprezentant special pentru a interveni, însă Al.I.Cuza l-a respins “cu demnitate” (presupun că o demnitate opusă celei de român). Mai mult, Cuza a motivat refuzul prin faptul că nu “accepta amestecul vreunei autorităţi bisericeşti dinafară în treburile interne ale Bisericii româneşti.

Şi acestea sunt doar unele din măsurile represive pe care entitatea statală cu numele de “România” (dar care avea foarte puţine în comun cu poporul român) le-a înfăptuit în primii ani de modernizare a poporului român (prin modernizare se va înţelege deznaţionalizare). Cu toate că unele din aceste decrete au fost abolite, restul au funcţionat mai departe. Iar acest fapt regretabil a cauzat daune imense ortodoxiei româneşti. Dacă avem azi preoţi nevrednici, patriarhi masoni, şi biserici goale, păi una dintre cauzele cele mai credibile este şi avalanşa de reforme care a lovit Biserica Română în secolul XIX.

Iată deci şi un aspect mai puţin cunoscut al “măreţului” stat “român” modern. Greșelile făcute de “elitele” nostre din secolul XIX au fost grave, dar, nici nu aveau cum să fie altfel, dată fiind implicarea masivă a puterilor occidentale în toate aceste procese.

Autor: Ștefan Bolocan

Un comentariu la “Ororile statului “român” modern”

  1. pana la urma nu Cuza a unit tarile romane, ci poporul roman

Scrie un comentariu


58 queries in 1,313 seconds.