AntiMedia – Alternativă informațională » O cruce purtată cu demnitate

Evenimente, Istorie, Ortodoxie, Personalităţi

O cruce purtată cu demnitate

de Ştefan Bolocan

Eudochia Cătănoi – locuieşte în satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Are în spate o viaţă de om: 94 de ani presăraţi cu greutăţi şi lipsuri. În iulie 1949, la 32 de ani, este deportată alături de fii ei, cu toate că era însărcinată. A îndurat 7 ani de Siberia alături de moldoveni, lituanieni sau balcari. Atitudinea ostilă nu a încetat nici după întoarcerea acasă din 1956. Cu toate acestea, încetul cu încetul, a reuşit să iasă cu bine din toate. A ridicat o nouă casă, a educat şi aranjat 4 fii, fiind un exemplu pentru noi, urmaşii. Povestea vieţii ei uimeşte prin tragism, dar impresionează prin demnitate şi atitudine vrednică de un creştin.

Cine nu are bătrîni – să-şi cumpere”, spune o zicală din bătrîni. Pe lîngă rolul imens pe care îl au în trasmiterea şi păstrarea valorilor identitare, bătrînii noştri mai au ceva de spus – povestea vieţii lor. În afară de aspectul general, care ni-i arată gîrboviţi de vremi, fiecare are ceva aparte. În cele mai multe cazuri, putem afla lucruri interesante şi uimitoare discutînd cu ei.

Trebuie să costatăm de la bun început că, bătrînii de azi, majoritatea trecuţi în tinereţe prin vitregii ale sorţii (război, foame sau deportări) au încă multe de spus. Iar de cele mai multe ori, povestea vieţii lor poate servi ca scenariu pentru un film documentar sau artistic.

Este şi cazul Eudochiei Cătănoi, din satul Ruseştii Noi, Ialoveni. Fiind născută în îndepărtatul 1917, bătrîna a trăit şi suferit atîtea, cît „pentru trei vieţi de om”, după cum spune dînsa. A trecut prin război, foamete şi deportări, avînd de îndurat multe şi după „reabilitarea” din 1956. Toate acestea însă, în ciuda faptului că i-au provocat o mulţime de dureri sau lipsuri materiale, i-a adus un beneficiu sufletesc: a conştientizat că suferă aici, pe pămînt, pentru păcatele sale, „iar nu pe lumea ceea”.

La cei 94 de ani, îşi taie lemne, se îngrijeşte aproape singură şi chiar îşi curăţă singură via de lîngă casă. Impresionaţi fiind de demnitatea şi înţelepciunea cu care priveşte lucrurile, am hotărît să-i luăm un interviu.

– Care era situaţia familiei d-stră pînă la deportarea din 1949, şi care era cauza deportării?

– Pînă la venirea sovieticilor, casa noastră era pe locul unde se află acum Şcoala primară din sat. Aveam acolo o gospodărie nu dintre cele mai bogate, dar era îngrijită. Am avut noroc de un bărbat harnic, cu care mă îndemînam la lucru. Nu eram noi mari chiaburi, aşa cum ne spuneau acei care ne-au ridicat. O duceam puţin mai bine pentru că eram muncitori, dar de la asta şi pînă la „asupritor al poporului” mai era încă mult.

– Ştim că în majoritatea cazurilor „ridicarea” a avut loc în toiul nopţii. Aşa a fost şi în cazul familiei d-stră?

– Da. La fel cum pe alţii i-au ridicat noaptea, şi pe neaşteptate, aşa ne-au ridicat şi pe noi. Numai că unii oameni din sat presimţeau că va avea loc ceva rău. De cu seară se grămădise nişte maşini pe marginea Botnei (rîul Botna, ce trece prin satul Ruseştii Noi – n.a.). Soţul Vasile, a aflat de pe la alţi cunoscuţi din sat, dar şi din satul vecin, Bardar, că vor să ridice oameni din nou, la fel ca în 1941. Ştiind asta, a fugit în seara ceea de acasă. Mi-a spus că poate vor să ne ridice, dar dacă mă va vedea fără bărbat, cu doi copii şi încă însărcinată, m-or lăsa în pace. Numai că m-au ridicat şi aşa. Maşina cu noi a ieşit ultima din sat.

– Toţi cei deportaţi spun că „călătoria” cu trenul a fost un calvar. Nevoastră prin ce aţi trecut?

– Ne-au încărcat din gara de la Străşeni. Vagoanele erau mîrşave, fără aerisire şi pline de oameni. În vagonul în care am fost şi eu, eram 52 de suflete. Şi toţi din vagon erau necunoscuţi, pentru că soţii sau soţiile lor erau aranjaţi dinainte în alte vagoane. Eram singură acolo, ca într-un coşmar. Soţul nu era. Nu era nimeni din sat. Parcă lumea se prăvălise peste mine, dar nădejdea nu am pierdut-o niciodată.

Am mers o lună de zile pînă am ajuns la în satul cela. Fiind însărcinată cu Filip, mi-a venit sorocul în timp ce mergeam cu trenul. Taman trecusem de Volga, şi pînă a ajunge la Ural l-am născut. Erau mulţi oameni acolo, şi îmi era cam ruşine, însă l-am născut. L-am scăldat prima oară abia după 8 zile, că în vagon nu era apă nici de băut. A fost greu să îl cresc, însă niciodată nu m-am gîndit la un lucru rău. Şi mulţumesc Domnului, că mi-a dat putere să trec peste asta.

Nici nu mai ţin minte ce mîncam atunci. Aveam grijă ca cei doi copii mici să aibă ce pune în gură, dar de mine uitasem parcă. Noroc că ne dădeau voie la staţii să ne ducem să cumpărăm cîte ceva de mîncare. Tare ne-a salvat că veneau în staţii femei cu brînză, plăcinte sau lapte, şi noi din puţinul pe care-l aveam, cumpăram cîte ceva.

Tot în staţii, ne dădeau voie să facem ceva de mîncare, dacă aveam ce. Unii aveau luate ceaune, şi se făceau în grabă cîte o mămăligă. Dar a fost un caz, cînd trenul de pornise, iar o femeie a rămas cu ceaunul care fierbea. Fiind obligată de soldaţi, a luat ceaunul fierbinte în mîini, să se suie în tren. Dar la intrare, l-a vărsat peste fiică-sa, care s-a opărit grozav…

În ce regiune aţi fost lăsaţi, şi care erau condiţiile de acolo?

– Am trecut şi de Tiumeni, despre care mulţi spun că este „poarta Siberiei”. La 300 km. depărtare, în raionul Iurdeskii, sătucul Lebedovca – acolo ne-au dat jos. Mai departe nici nu mai putea să ne ducă, căci eu am rămas ultima, spunîndu-le: „duceţi-mă unde vreţi. Dumnezeu e cu mine şi fie voia lui.”

Cînd am ajuns în cătunul cela, nu erau decît vreo cîteva familii aşezate. Erau vreo cîteva barăci de lemn, şi în fiecare baracă stăteau popoare apare: într-o baracă familiile de lituanieni, într-alta – găgăuzii, în alta – noi, şi tot aşa.

Era greu traiul în Moldova, dar ca acolo de greu, nu ne-a fost niciodată. Dacă acasă îndurasem foame, acolo am îndurat foame şi frig – şi suferinţa era mult mai mare. Mare noroc am avut că a venit Vasile după mine. A văzut că tot m-au ridicat, şi s-a dus la selsovet spunîndu-le „Eu îs Vasile Cătănoi, pe care doriţi să-l ridicaţi pentru bruma de avere pe care a muncit-o. Duceţi-mă la Eudochia mea!”.

Şi iată că peste vreo 2 luni, îl văd şi pe el ajuns. Mare mi-a fost bucuria şi mult am mai plîns împreună.

A fost greu. Lucram la tăiat lemne şi iarna şi vara. Vasile lucra la făcut barăci. Cu toate că lucram amîndoi cu greu, abia de ne făceam rost de cele necesare. Nu era decît un magazin la o distanţă de cîţiva km. Lumină electrică nu a fost, decît după ce au tras moldovenii.

Un lucru bun a fost: ne ajutam cu toţii. Chiar dacă eram de naţii diferite, ne ajutam. La început, băştinaşii se uitau la noi ca la nişte criminali – pentru că aşa le spuneau sovieticii. După un timp, au înţeles că suntem aceeaşi oameni, normali ca şi ei. Spre sfîrşit, deja ne împreietenisem, iar la despărţire unii chiar au plîns după noi, ştiindu-ne de oameni harnici.

Am mai născut acolo un băiat, pe Grigorie, în 1953. Acasă ne-am întors în 1956. Parcă nu ne venea a crede – cît poate să îndure omul?

– Care au fost condiţiile după revenirea acasă?

După ce am venit acasă, nu am mai găsit loc unde să stăm. Casa ne-o luase. Aşa că am stat la nişte rude un timp. După mult chin, Vasile a primit de la selsovet un locuşor de casă – acesta unde mă vedeţi acum. Cu greu, am ridicat această casă mică, în care am crescut copii mai departe.

Era greu să ne cîştigăm bucata de pîine în acei ani. Lumea se uita la noi cu frică, iar pentru cei de la selsovet sau colhoz, mai era încă duşmani ai poporului. Numai muncind cu greu, am dovedit să-mi ridic copiii. Azi cu toţii sunt aranjaţi. Am nepoţi mulţi, dar şi strănepoţi.

Filip, pe care l-am născut în tren, a ajuns un bun arhitect, şi lucrează şi azi prin Ungheni. Grigorie, pe care l-am născut în Siberia, este ca tatăl său – harnic. Are o mică fabrică de panificaţie în satul vecin. Numai Vasile m-a părăsit, ducîndu-se la Domnul în 1985.  De atunci, nu mai am cu cine să îmi mai amintesc de vremurile grele prin care am trecut.

Ce concluzie puteţi să trageţi din mărturiile d-stră?

– Cum să spun, băiete. Am avut o viaţă grea. Am îndurat multe, şi de multe ori ajungeam parcă la capătul răbdării. Dar niciodată nu am pierdut nădejdea. Cît de greu nu ne era, totuşi nădăjduiam că „mare este Domnul”. Şi iată că asta ne-a ajutat. Trecînd prin multe greutăţi, m-am călit mai tare. Şi iată-mă azi: am aproape 94 de ani şi ieri mi-am tăiat singură lemne, iar azi numai ce mi-am curăţat nişte lăstari din butucii de lîngă casă.

Nu mă plîng cu ceea ce am îndurat. Chiar dacă au fost greutăţi, am nădăjduit să ies cu viaţă din ele, şi am căutat să văd şi partea bună. Adică, să ştiţi şi voi: fără nădejde în Domnul nu facem nimic. Luaţi acest sfat de la mine, o bătrînă trecută prin război, foame şi deportări: fiţi puternici în faţa greutăţilor şi împăcaţi în sufletul vostru.

Vă mulţumim pentru bunăvoinţă şi sfaturi.

– Eh, nu-i pentru ce. Mai intraţi.”

La ieşire, nu a uitat să mă oprească, dîndu-mi o mînă bună de nuci şi cîţiva struguri uscaţi din podul casei „pentru drum”,  aşa cum se obişnuieşte din bătrîni. Cu toate că nu a mărturisit încă multe lucruri îndurate în viaţă, cazul dînsei este deosebit. Această mărturie este bine a o şti cît mai mulţi oameni. Fie că pentru unii va fi un document istoric, fie că alţii o vor lua ca exemplu de trăire, este important să cunoaştem acest destin. El face parte din istoria noastră recentă, presărată cu dureri şi lacrimi.

Scrie un comentariu


23 queries in 1,239 seconds.