AntiMedia – Alternativă informațională » Mostre de erotică bolşevică, fragmente din memoriile lui A.R. Truşnovici

Istorie, Social

Mostre de erotică bolşevică, fragmente din memoriile lui A.R. Truşnovici

Redam mai jos cateva fragmente din memoriile lui A.R. Truşnovici, un om cu un destin zbuciumat: originar din Iugoslavia, soldat în armata austriacă, în timpul primului război mondial, trecut de partea Rusiei şi rămas în Rusia Sovietică. A devenit medic de ţară si a supravieţuit, împreună cu cazacii din satele din Kuban, „răscăzăcirea”, NEP-ul şi colectivizarea, precum si „holodomorul”. Emigreaza in Iugoslavia, in 1934. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, se stabileste in Germania de Vest. Este rapit si omorat, in 1954, de catre serviciile secrete rusesti. Acest lucru a fost confirmat dupa dezintegrarea URSS, in 1992, cand fiului acestuia i se inapoiaza manuscrise si documente ce apartineau tatalui sau. Memoriile lui Truşnovici (1914-1934) prezinta interes deoarece descriu revolutia bolsevica, cu toate ororile cu care s-a impus, inlcusiv legalizarea avortului (1920), si reactia oamenilor la ele. (Asociatia Provita Media)

„Chiar de la începutul puterii sovietice, atmosfera era îmbâcsită de un erotism vulgar, grosier. Grosul mahalalelor urbane, criminalii, cei fără niciun căpătâi, care începuseră să conducă ţara, au adus cu ei înţelegerea şi noţiunile lor despre moralitate. Clasa conducătoare şi organele sale represive trăiau după principiul iubirii libere, neacoperită de nici o mască. […]

Promiscuitatea sexuală crea multor oameni o atitudine de respingere şi dezgust. Cu toate acestea, oamenii începuseră să fie corupţi şi împinşi spre acest mod de viaţă prin diferite moduri. În 1922, de câteva ori, am fost martorul câtorva spectacole stradale, cu deviza „Jos cu ruşinea!” Gol puşcă, împodobit doar cu o panglică pe care scria „Jos cu ruşinea!”, oratorul acelui eveniment striga în piaţa din Krasnodar de la tribună: „Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care să ne acopere frumuseţea corpului! Noi suntem copiii soarelui şi ai aerului!”

Trecând pe acolo spre seară, am văzut tribuna doborâtă şi, din câte aflasem, „fiul soarelui şi al aerului” fusese bătut măr. Cu altă ocazie, împreună cu soţia, am văzut cum publicul sărea dezgustat din tramvai, înjurând şi scuipând. Din câte am înţeles apoi, în tramvai, se năpustiseră un grup de „copii ai soarelui şi aerului”, goi puşcă, iar oamenii, furioşi, dădeau bir cu fugiţii.

Experienţa a eşuat, căci declaraţiile „apostolilor” moralei sovietice au provocat o asemenea indignare oamenilor, încât autorităţile au oprit aceste comportamente neruşinate. Răspândirea promiscuităţii sexuale a fost preluată de şcoală, de literatura artistică şi de popularizare ştiinţifică. În şcoli, predarea problemelor sexuale, fără principii moral-religioase, nu era decât o corupere a copiilor. În plus, profesorii nu aveau posibilitatea de a aplica măsuri împotriva impactului pe care mulţi elevi trebuiau să-l îndure din cauza depravării morale a altor copii deja corupţi. De la înjurături, povestiri vulgare şi anecdote pe teme sexuale, pe care unii elevi le foloseau în viaţa de zi cu zi, te simţeai îngrozitor.

Nu exista nici o îndoială asupra faptului că dezintegrarea morală a naţiunii a fost planificată de sus. Să o luăm, de exemplu, pe scriitoarea şi reprezentanta puterii sovietice în străinătate, membru al Comitetului Central al partidului, Alexandra Kollontai. Prima femeie-ambasador din lume făcea agitaţie pentru „iubire liberă”. Ea propovăduia ideea actului sexual „ca un pahar de apă” (actul sexual este ca şi cum ai bea un pahar cu apă). Oare putea ea răspândi asemenea idei infame, fără aprobări şi instrucţiuni de sus?

Bolşevicii au încercat să distrugă familia şi în alte moduri. Sub drapelul emancipării femeilor, femeile erau înrobite altfel, fiind ademenite în cluburi, obligate să participe la diferite reuniuni, invitate la diverse petreceri, creându-se pentru ele o serie de funcţii de răspundere: de preşedinte, delegat, deputat, organizator de grad diferit, comisar sau pur şi simplu membre ale vreunei comisii, şi câte şi mai câte.

Păcat că adunările femeilor de la începutul revoluţiei bolşevice nu au putut fi imortalizate în filme. Odată cineva a adus într-un prezidium oale, pe care, mulţimea femeilor turbate, în semn de „eliberare”, le-a distrus, urlând şi strigând: „Jos cu oalele!”. Cât de multe dintre aceste activiste s-au gândit că oalele rămân oale şi nu vor mai avea cum şi ce găti în ele? Din cauza cumulării acestor „sarcini publice” revenite femeilor, în familii, apăreau certuri. Bărbaţii, care protestau împotriva absenţei permanente a soţiilor, erau chemaţi în consilii, în comisii, unde li se reproşa că erau conservatori şi posesivi.

O anumită „trezire” a autorităţilor a început încă în anii anteriori colectivizării. Atunci, începuse un matriarhat autentic, când numele tatalui putea fi necunoscut, iar mama devenise entitatea juridică. Nu puţină teamă au creat bolile cu transmitere sexuală care se răspândeau fulgerător. A urmat apoi o trezire a oamenilor. Începuse o renaştere religioasă, când, treptat, oamenii încercau să se întoarcă la fundamentele morale.

Epidemia de avorturi din Rusia Sovietică

Legea avortului privind dreptul exclusiv al femeilor de a controla propriile lor sarcini, adoptată de sovietici, pe lângă partea morală şi etică, avea şi altă latură – slăbirea poporului rus. Procentul său de creştere, ca şi creşterea popoarelor slave de sud şi est era mult mai mare decât în ţările occidentale. Epidemia de avorturi din toată Rusă a ajutat considerabil forţelor ostile Rusiei.

Mă voi opri la cifrele pe care le am, deoarece statistici exacte nu existau la bolşevici. Cifrele care provocau entuziasmul intelectualilor naivi al şi al politicienilor din Vest, erau false şi serveau drept propagandă în discursul liderilor. Văzând asemenea falsuri, spuneam: „Ne vom face de râs în Occident! Ai noştri, evident, cred că acolo au dat peste nişte proşti”. Din păcate, noi am greşit, căci „deştepţii” noştri chiar au câştigat. În Occident, foarte mulţi credeau în minciuna comunistă.

Sunt sigur că ştiu condiţiile, cel puţin în zece raioane ale URSS, pe care le-am vizitat şi unde am lucrat sau despre care mi-au povestit alţi colegi medici. Dar mă voi limita la propria mea practică, în zona Primorsko-Akhtarsk, a cărei populaţie, în perioada 1927 – 1930, nu era mai mare de 30 000 de oameni.

Avortul este permis numai în condiţii de spital, după trecerea unei comisii de aprobare a avortului. La comisie nu veneau femeile care puteau plăti o taxă. În anii colectivizării, această posibilitate o aveau soţiile lucrătorilor de partid (care, de obicei, se eschivau de la plata taxelor), astfel că majoritatea femeilor trebuia să treacă prin această comisie.

Comisia era prezidată de un reprezentant al Secţiei Femeilor de la Comitetul raional. Reprezentanţii femeilor de la sovietul sătesc verificau femeile din punct de vedere social şi material. Medicul era membru al Comisiei în calitate de expert: el trebuia să determine sarcina şi să stabilească dacă existau contraindicaţii medicale.

Femeile sărace şi muncitoarele putea avorta fără nicio taxă. Altele plăteau în funcţie de salariul pe care-l primeau. Ţărăncile, care aveau proprietate, erau trecute pe o anume listă. De la soţiile celor consideraţi fără drepturi, soţiile de culaci sau de deportaţi, oameni jefuiţi şi sărăciţi de bolşevici, se percepea cea mai mare taxă. Comisia încerca să descurajeze femeile care aveau o situaţie materială bună, femeile fără copii sau cu un singur copil de la avort, dar aproape întotdeauna fără succes: femeile ştiau că, prin lege, nu pot fi refuzate.

Se putea doar ridica obstacole tehnice, putea să se spună, de exemplu, că la spital nu sunt locuri sau se putea apela la contraindicaţii neexistente, în fapt. Dar era inutil: femeile mergeau la moaşele care făceau avorturi ilegale, la vraci populari sau ele însele îşi provocau hemoragiile.

Care erau motivele ce predominau în rândul femeilor, care nu doreau să aibă copii? Înainte de începutul colectivizării puteai auzi: „Soţul nu vrea copil…” „Soţul meu m-a părăsit …” „La ce-mi trebuie copii? Lucrez, cine să stea cu ei?” „Nu am soţ.” „Nu a mai vrut să se însoare.” „Astăzi, e aici, dar mâine – caută-i urma.” Aceste tinere femei, în special femeile muncitoare, funcţionare, ţărănci, având căsătoria doar înregistrată la biroul Stării civile [fără cununie religioasă], nici nu dădeau impresia că sunt căsătorite – atât de nesemnificativă părea căsătoria sovietică. Totuşi, chiar şi activistele comuniste, membre ale comisiei, întrebau involuntar: „De ce spuneţi că v-a părăsit? Doar v-aţi căsătorit la biserică?” […]

Cât de multe avorturi au fost in judetul nostru timp de patru ani? Din octombrie 1927, până în septembrie 1931, potrivit înregistrărilor din registrul de operare, eu am făcut 714 avorturi. Al doilea medic – peste 900 (o vreme, am fost medic-sanitar şi nu am făcut avorturi). Destul de des le dădeam posibilitatea medicilor de ambulatoriu să-şi „facă mâna”, mulţumiţi că cineva, cel puţin temporar, ne scuteşte de acest lucru îngrozitor. În fiecare an, veneau la practică patru studenţi şi fiecare a făcut nu mai puţin de zece avorturi, înregistrate pe numele lor.” (Truşnovici A.R., „Memoriile unui partizan al lui Kornilov” (1914 – 1934))

sursa: provita.ro

Scrie un comentariu


23 queries in 1,484 seconds.