AntiMedia – Alternativă informațională » Misticismul românesc

Doctrină, Istorie, Ortodoxie

Misticismul românesc

Motto: “Credinta este siguranta neclintita în lucrurile nadajduite, încrederea ferma în lucrurile care nu se vad”. Sfântul Apostol Pavel (Evrei 11,1)

Occidentalistii nostri, grabiti sa ne civilizam si noi, au negat misticismul românesc pentru simplul fapt ca domniile lor l-au considerat „obscurantism”, „nebulozitate”, ba chiar „primitivism”. S’a sustinut de catre acestia ca în mod firesc românul are o structura realista, naturalista, pozitivista si, deci, antimetafizica. „Desigur – spuneau acestia, bucurându-se perfid – este o mare nenorocire ca nu suntem religiosi, dar aceasta este realitatea”. Si cum vei putea lupta împotriva unui fapt natural, decât artificializând si, deci, alterând o fire autentica? Adevarul este, însa, spuneau acestia, ca românul se împartaseste din acelasi spirit latin: clar, distinct, geometric; el este un rationalist, cu spirit critic viu, refractar unui crez înflacarat sau unui mit. El calca pe pamânt ferm si niciodata n’ar putea întelege elucubratiile abracadabrante ale unei gândiri mistice. N’au lipsit nici pronosticurile care profetizau ca în cultura româneasca va lipsi întotdeauna latura filosofica, pentru ca românul nu este si nu poate fi înfiorat de probleme si nelinisti metafizice. Verificarea acestei pareri, de altfel, s’a dat cu prisosinta. Anume: cei câtiva „gânditori” români, care profesasera filosofia la catedra, nu izbutisera sa dea la lumina decât costelive lucrari de seminar rationalist îngust, în cazul când nu practicau eclectismul peticit pestrit.

Si, totusi, occidentalistii nostri, daca au fost de buna credinta, s’au înselat amarnic: Misticismul este o conditie de existenta a unui popor. G. K. Chesterton o spune frumos: „Misticismul tine de oameni sanatosi. Atâta timp cât ai mister, ai sanatate; când distrugi misterul, creezi morbiditate. Omul de toate zilele a fost întotdeauna sanatos, fiindca întotdeauna a fost mistic. El a îngaduit crepusculul. El a avut întotdeauna un picior pe pamânt si altul în lumea zânelor”.

Românul nu ar fi putut exista fara simtul metafizic. De altfel, gândirea populara cuprinde o întreaga filosofie, dar nu o filosofie discursiva, tiparita, o filosofie-haina de parada sau o filosofie-profesiune, ci o filosofie implicita, traita, încorporata în viata, o filosofie care are radacini adânci în sufletul lui. Taranul nu are o cultura declamata, redundanta, expusa, jucata, reprezentata, ci o cultura discreta, interioara si sincera, o cultura realizata cu orice gest, cu orice actiune, cu orice manifestare a omului „simplu”.

Ne-am obisnuit sa întelegem prin cultura suma creatiilor omului (opere de arta, de literatura, de arhitectura, sisteme de filosofie etc.) si mai putin, sau deloc, starea unui suflet fata de valorile ideale. Viata noastra aservita materiei ne-a facut sa ne oprim mai mult în forme exterioare si sa cautam mai mult aparenta decât cauza interioara•). Am uitat ca produsele spiritului nu ar exista fara spiritul însusi si ca ar fi zadarnice fara un suflet care sa le traiasca, realizându-le în viata sa. Confuzia a venit de la obiectivarile exterioare. Sufletul a modelat materia, dându-i sens si surâs, a înaripat-o, facând-o sa poarte nostalgia cerului; dar aceasta obiectivare nu a putut fi o realizare. Spiritul, prin prisma teluricului, a fost alterat, falsificat.

•) Prin faptul ca vorbim de o cultura implicita si de o imanenta a spiritului în materia organizata, nu trebuie sa confundam cultura cu starea naturala. Cultura este o anumita natura: este natura transformata prin contactul ei cu lumea de dincolo, natura în care a fost încorporata raza cereasca a unei valori, partea din ea în care Dumnezeu si-a trimis zâmbetul, realizarea infinitului în finit, a vesniciei în efemer. Cultura este natura care devine constienta de sensul ei în eternitate.

Plecând de la confuzia care s’a facut între cultura propriu zisa si afisajul extern, obiectiv – fastul, ditirambul, grandilocventa – occidentalistii au voit ca noi sa împrumutam o cultura straina si au negat misticismul nostru. Dar nu poate exista filosofie si nici cultura fara misticism, deci fara credinta.

Românul, în literatura lui, în cântece, în modul sau de viata, în atitudinea lui fata de moarte, de boala, de nenorocire, de pacat, exprima conceptia sa asupra cosmosului. Exista o metafizica (si nu poate exista metafizica fara un graunte de misticism) a acestui popor, dar nu a fost descifrata pâna la încercarea lui Lucian Blaga. Si Blaga a înteles acest lucru tocmai pentru ca nu s’a oprit la sensul obiectiv si pur exterior al culturii. Pentru acest filosof român cultura este „modul specific de a exista al omului în univers. Este vorba de o mutatie ontologica, mutatiune care deosebeste pe om de celelalte animale si care este rezultatul eforturilor omului de a-si revela Misterul. Omul singur este creator de cultura, si aceasta datorita trairii lui întru mister si revelare”•).

•) Convorbiri cu L. Blaga, de M. Eliade, în Vremea, 22 august 1937.
Deci modul specific de a raspunde mediului extern, de a trai în acest mediu, constituie stilul de cultura al unui popor. Sistemele de valori sunt, de fapt, moduri caracteristice si autentice de a fi si de a te defini în viata. Daca însa o societate împrumuta valorile (moduri specifice de a fi) altei comunitati, intervine în viata acestei societati debitoare o falsificare a fondului natural si o fatala dezaxare. Ramâne o singura cale de salvare: regasirea reactiunii firesti în univers.

Daca au fost motive de scepticism cu privire la posibilitatile filosofice si mistice ale românului, aceste motive au fost provocate în primul rând de faptul ca ne-am gândit mai mult la o cultura moarta, obiectivata, detasata de suflete si apoi de faptul ca încercarile asa zis filosofice de pâna acum au apartinut „claselor suprapuse” – patura sociala care, chiar daca nu este înstrainata de tot, este infiltrata cu mentalitatea luciferica, iluminista, intelectualista.

Blaga a explicat-o si altfel – în discursul sau de intrare în Academie. Facând „elogiul satului”, a aratat ca orasele s’au desfacut de preocuparea problemelor ultime, adica de nelinistea metafizica si de contactul cu transcendentul, tocmai pentru ca s’au departat de contactul direct cu natura si cu stihiile. Dar cuvântarea noului academician nu a fost înteleasa si a trecut neobservata pentru ca ascultatorii erau de mult cufundati în somnul spiritului pozitivist. Si aceasta fiindca asa zisa cultura româneasca s’a dezvoltat sub auspiciile unei gândiri si conceptii materialiste, rationaliste.

Facultatile noastre consacrate studiului filosofiei întretin profesori care îsi tagaduiesc de la catedra propria lor misiune, profesori de filosofie care nu cred în metafizica. Universitatile noastre sunt afectate de naturalism beotian, de materialism si ateism, de scepticism dizolvant, de amoralism. Profesorii se plâng ca nu produce roade samânta sublima aruncata de ei în sufletul învataceilor nauciti si dezorientati, când tocmai cauza principala a descompunerii universitatilor sunt ei.

Religiozitatea si misticismul românesc nu au nevoie de dovezi fabricate. Toata istoria tragica a acestui neam sta marturie. Toate razboaiele avute de voievozii români au fost sfinte si purtate pentru apararea fiintei noastre spirituale si a crestinismului. Pentru luptele duse si pentru felul cum multumea Cerului dupa izbânda, Stefan cel Mare este numit sfânt (iar Biserica l’a trecut în rândul sfintilor cu cinstire, prin actul de canonizare din 1992, n.red.). O marturisesc bisericile multe (acele vechi) avântate spre slava pe toate orizonturile românesti, bisericile pe care un stat ateu le lasa sa cada în ruina. O dovedeste linistea senina a sateanului în fata mortii, împacarea cu sine în cosmos, adânca întelegere a semnificatiei momentului mortii; o dovedeste „fenomenul” de la Maglavit, unde un cioban simplu a vazut pe Dumnezeu cu adevarat, pentru ca a crezut în El.

Dar sa fim întelesi de cei care vor sa fie detractori cu orice pret si care vorbesc cu oroare de credinta si de mistica. Noi nu credem ca mistica este o înlaturare a ratiunii în întregime si nici o suprimare a functiei inteligente, ci justa întelegere a limitelor si exceselor ratiunii•). De fapt nu este un raport de opozitie între lumea transcendentului si cea a simturilor. Misterul se poate integra firesc în lumea faptelor tangibile. Legionarul si-a dat seama de incapacitatea logicului de a cuprinde ontologicul.

•) Stim ca intelectul este mai mult un mijloc de organizare si întelegere a lumii materiale. În lumea spiritului, logicul – cu obiceiul sau de a schematiza si de a proceda economic, de a privi discontinuu si fragmentar prin prisma simbolurilor si limbajului – nu poate fi un mijloc de cunoastere; a se vedea Bergson.

Sterilitatea culturii noastre se explica prin lipsa sentimentului metafizic si a spiritului religios. Noi ne-am oprit asupra concretizarilor materiale, asupra exteriorului. Am pretuit mai mult arhitectura dantelata si domurile marete, decât fondul sufletesc care le-a produs. În conceptia noastra esteticul a coplesit moralul, iar metafizicul, religiosul. Am confundat cultura cu creatiile materiale ale civilizatiei pentru ca ne-am oprit la expresie si la forma. Am cautat sa întelegem si am uitat sa traim. Judecata obiectiva ne-a obisnuit cu „pathosul distantei” si de aceea nu ne-am mai putut atasa de nimic. Cultura noastra a devenit un bagaj si oamenii „de cultura” niste hamali culturali. Si toate acestea pentru ca am voit sa ofuscam sufletul, sa obiectivam toate, pentru ca am voit o judecata emancipata de sentiment, o ratiune pura. Însa ratiunea pura nu se poate gasi nicaieri la oamenii reali.

Victor Soimu (1938)
sursa: miscarea.net

Scrie un comentariu


25 queries in 0,915 seconds.