AntiMedia – Alternativă informațională » Julius Evola despre civilizaţia Americană

Antisistem, Ideologie

Julius Evola despre civilizaţia Americană

Esenţa unor asemenea teorii este aceasta: în limitele căilor tehnologice aflate la dispoziţie, oricine poate deveni ce doreşte. În aceeaşi măsură, o persoană nu este ceea ce este în natura sa adevărată şi nu există nici o diferenţă reală între oameni, numai diferenţe ce ţin de calificări. În conformitate cu această teorie, oricine poate fi orice doreşte să fie, dacă ştie cum să o facă. Acesta este, evident, cazul cu „omul auto-realizat”; într-o societate care şi-a pierdut întregul simţ tradiţional, ideea proslăvirii personale se va întinde la nivelul fiecărui aspect al existenţei umane, repunînd în drepturi doctrina egalitaristă a democraţiei pure. Dacă aceste idei sunt acceptate, atunci întreaga diversitate naturală trebuie abandonată. Fiecare persoană poate să susţină că deţine potenţialul tuturor celorlalţi, iar termenii „superior” şi „inferior” îşi pierd semnificaţia; toate modurile de viaţă sînt deschise tuturor. Tuturor concepţiilor organice despre viaţă americanii le opun una mecanicistă. Într-o societate ce a „pornit de la zero”, totul are caracteristica lucrului fabricat. În societatea americană, aparenţele sînt măşti, nu feţe. În acelaşi timp, susţinătorii modului de viaţă american se împotrivesc personalităţii.

„Deschiderea” americanilor, uneori citată în favoarea lor, reprezintă cealaltă parte a interiorului lor amorf. Acelaşi lucru şi cu „individualismul” lor. Individualismul şi personalitatea nu sunt acelaşi lucru: primul ţine de lumea fără formă a cantităţii, iar a doua de lumea calităţii şi ierarhiei. Americanii trăiesc în negarea axiomei carteziene „Gândesc, deci exist”: americanii nu gândesc, şi totuşi sînt. „Mintea” americană, puerilă şi primitivă, nu are o formă caracteristică şi este deschisă, prin urmare, oricărui gen de standardizare.

Într-o civilizaţie superioară (ca, de exemplu, cea a indo-arienilor), fiinţa ce nu are o formă caracteristică sau o castă (în sensul originar al cuvântului), nici chiar pe cea de servitor sau sudra, se va naşte caparia. În această ordine de idei, America este o societate de paria. Cei din această categorie au şi ei un rol. Acest rol este de a fi supuşi fiinţelor a căror formă şi ale căror legi interne sînt precis definite. În schimb, paria moderni caută să devină ei înşişi dominanţi şi să îşi exercite dominaţia asupra întregii lumi.

Există o aserţiune populară legată de Statele Unite, care susţine că acestea reprezintă o „naţiune tînără” cu „un viitor mare în faţă”. Aparentele defecte americane sînt, apoi, descrise ca „greşeli ale tinereţii” sau ca „dureri ale creşterii”. Nu este dificil să vezi că mitul „progresului” joacă un rol dominant în această judecată. În conformitate cu ideea că tot ceea ce e nou e şi  bun, America are de jucat un rol privilegiat printre naţiunile civilizate. În Primul Război Mondial, Statele Unite au intervenit jucînd rolul „lumii civilizate” par excellence. „Cea mai evoluată” naţiune nu avea numai un drept, ci şi o datorie să intervină în destinele altor oameni.

Structura istoriei, totuşi, este ciclică, nu evolutivă. Departe de a fi cazul ca, în realitate, cele mai recente civilizaţii să fie neapărat „superioare”. Acestea ar putea fi, de fapt, senile şi decadente. Există o corespondenţă necesară între cele mai avansate şi cele mai primitive stadii ale ciclului istoric. America este stadiul final al Europei moderne. Guénon numea Statele Unite „Occidentul îndepărtat”, în conformitate cu ideea novatoare că Statele Unite reprezintă o reductio ad absurdum a celor mai negative şi mai senile aspecte ale civilizaţiei occidentale. Cele ce în Europa există în formă diluată, sînt mărite şi concentrate în America, prin intermediul căreia sînt revelate ca simptome ale dezintegrării şi regresiei culturale şi umane. Mentalitatea americană poate fi văzută numai ca un exemplu al regresiei, ce se poate vedea şi în atrofia mentală faţă de tot ce e înalt, în incomprehensiunea faţă de sensibilitatea elevată. Mintea americană are orizonturi limitate, se dedă la tot ce este imediat şi simplist, cu consecinţa inevitabilă a banalizării tuturor lucrurilor, acestea fiind coborîte atît de mult încît ajung golite de orice spiritualitate. Însăşi viaţa, în ambianţa americană, este în întregime mecanică. Simţul lui „eu”, în America, ţine în întregime de nivelul fizic de existenţă. Americanul tipic nu are nici complicaţii, nici dileme spirituale: este un adaptor şi un conformist „natural”. Mintea primitivă americană nu poate fi comparată decît superficial cu o minte tînără. Mintea americană este, de fapt, un aspect al societăţii decadente la care m-am referit deja.

Moralitatea americană

Mult lăudatul sex appeal al femeii americane se trage din filme, reviste şi postere şi este, în mare parte, fictiv. Un recent sondaj medical din SUA a arătat că 75% din tinerele americane nu au un simţ sexual puternic şi, în loc să îşi satisfacă libido-ul, caută plăcerea narcisistă în exibiţionism, în vanitate şi în cultul fitness-ului şi a sănătăţii în sens steril. Fetele americane nu au „complicaţii faţă de sex”; ele sunt „uşor de sedus” pentru bărbaţii care văd întregul proces sexual ca pe ceva fatal separat de orice implicaţii mai adînci. Astfel, după ce a fost dusă le cinematograf sau la dans, ţine cam de bunele maniere americane ca o fată să se lase sărutată – lucru ce nu înseamnă mai nimic. Femeile americane au un caracter frigid şi materialist. Un bărbat care „a pornit” cu o fată americană are o obligaţie materială faţă de ea. Femeia a permis un favor material. În cazurile de divorţ, legea americană favorizează copleşitor femeia. Femeile americane vor divorţa destul de bucuroase numai atunci cînd vor întrevedea un tîrg mai bun. În America se întîmplă des ca o femeie să fie căsătorită cu un bărbat şi în acelaşi timp să fie deja „logodită” cu un alt viitor soţ, ce este bărbatul cu care plănuieşte să se căsătorească după un divorţ profitabil.

Media „noastră” americană

Americanizarea în Europa este larg răspîndită şi evidentă. În Italia, în aceşti ani postbelici, este un fenomen care se dezvoltă rapid şi este văzut de majoritatea oamenilor, dacă nu cu entuziasm, cel puţin ca fiind ceva natural. Cu oarecare timp în urmă am scris că dintre cele două pericole ce se abat asupra Europei – americanismul şi comunismul – primul este cel mai perfid. Comunismul nu poate fi un pericol decît ca formă brutală şi catastrofică de luare a puterii de către comunişti. De cealaltă parte, americanizarea cîştigă teren printr-un proces de infiltrare gradată, aducînd modificări de mentalităţi şi obiceiuri aparent inofensive în ele însele, dar care sfîrşesc într-o pervertire şi degradare fundamentale, cu care nu poţi lupta decît în interiorul lor.

Exact din cauza acestei opoziţii interne, majoritatea italienilor par slabi. Uitîndu-şi propria moştenire culturală, fac apel bucuroşi la Statele Unite, ca la ceva asemănător cu un părinte îndrumător al lumii. Oricine vrea să fie modern trebuie să se orienteze după standardul american. Este demn de milă să fii martorul unei ţări europene atît de devalorizate de ea însăşi. Venerarea de care se bucură America nu are nimic de-a face cu un interes cultural în legătură cu modul în care alţi oameni trăiesc. Dimpotrivă, servilitatea în raport cu Statele Unite duce la ideea că nu mai există nici un alt fel de viaţă care să se se ridice la rangul celui american.

Serviciul nostru de radio s-a americanizat. Fără vreun criteriu ce ţine de ceea ce este superior şi ceea ce este inferior, adoptă temele la modă ale momentului şi lansează pe piaţă ceea ce este considerat „acceptabil” – adică agreat de cel mai americanizat segment al publicului, care este, ca să spunem aşa, cel mai degenerat. Restul sîntem traşi laolaltă în vîrtejul său. Chiar şi stilul prezentării la radio s-a americanizat. „Cine, după ce a ascultat un program de radio american, poate să nu se cutremure când se gândeşte că singura cale de a scăpa de comunism este să devină americanizat?”. Acestea nu sunt cuvintele unui străin, ci ale unui sociolog american, James Burnham, profesor la Universitatea din Princeton. O asemenea judecată de la un american ar trebui să determine ca programele radioului italian să roşească de ruşine.

Consecinţa lozincii democraţiei „Fă cum crezi tu!” este intoxicarea unei mari părţi a populaţiei, care nu este capabilă să facă distincţii de una singură şi care, cînd nu este ghidată de o putere sau un ideal, îşi pierde mult prea uşor simţul propriei identităţi.

„Democraţia” americană în industrie

În Statele Unite există o discrepanţă semnificativă, aflată în creştere, între lozincile ideologiei politice predominante şi structurile economice reale ale naţiunii. Un rol important în studierea acestui subiect îl joacă „morfologia afacerilor”. Studiile întăresc impresia că afacerile americane se află la mare distanţă de tipul de organizare ce corespunde idealului democratic al propagandei SUA. Afacerile americane au o structură „piramidală”. Ele se constituie la vîrful unei ierarhii articulate. Marile afaceri sînt conduse la fel ca ministerele guvernamentale şi sînt organizate pe aceleaşi coordonate. Sînt ghidate şi controlate de unităţi ce separă liderii afacerişti de masa angajaţilor. Mai degrabă decît să devină flexibilă, social vorbind, „elita managerială” (Burnham) devine mai autocrată ca niciodată – lucru ce nu este lipsit de legătură cu politica externă americană. Acesta este sfîrşitul încă unei iluzii americane (the american dream). America: „ţara oportunităţii”, unde se găseşte orice posibilitate pentru persoana care e în stare să o apuce, o ţară unde oricine poate să se înalţe de la cerşetor la prinţ. La început exista „frontiera deschisă” pe care toţi o puteau traversa. Aceasta s-a închis treptat, iar noua „frontieră deschisă” a fost cerul, potenţialul nelimitat al industriei şi comerţului. Aşa cum au arătat Gardner, Moore şi mulţi alţii, nici aceasta nu mai este însă nelimitată, iar oportunităţile încep să se diminueze. Ţinînd cont de creşterea specializării în munca din cadrul procesului productiv şi punerea accentului din ce în ce mai mare pe „calificări”, ceea ce părea evident pentru americani – că progeniturile lor vor ajunge „mai departe” decît ei – nu mai este deloc evident pentru mulţi. Aşa se face că, în aşa-numita democraţie politică a Statelor Unite, forţa şi puterea ţării, adică industria şi economia, devin din ce în ce mai clar nedemocratice. Problema atunci este: ar trebui ca realitatea să fie adaptată ideologiei sau vice-versa? Pînă nu demult, cea mai mare dorinţă s-a manifestat pentru prima opţiune; se scandează pentru o întoarcere la „America adevărată”, cu iniţiativă liberă şi individ nesupus controlului central guvernamental. Cu toate acestea, se mai întîlnesc şi din aceia ce ar prefera să limiteze democraţia, pentru a adapta teoria politică la realitatea comercială. Dacă, prin aceasta, se va îndepărta masca „democraţiei” americane, se va putea afla pînă la ce grad „democraţia” în America (şi aiurea) este doar instrumentul unei oligarhii ce se foloseşte de metoda „acţiunii indirecte”, ce asigură posibilitatea abuzului şi decepţiei la scară largă a celor mulţi, ce acceptă un sistem ierarhic fiindcă cred ei că aşa e drept. Această dilemă a „democraţiei” în Statele Unite ar putea, într-o zi, să genereze unele întîmplări interesante.

sursa: blogul lui Alexandru Sudiţoiu

Scrie un comentariu


27 queries in 0,807 seconds.