AntiMedia – Alternativă informațională » Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei – istoria neştiută a rezistenţei anticomuniste dintre Dunăre şi Marea Neagră

Istorie

Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei – istoria neştiută a rezistenţei anticomuniste dintre Dunăre şi Marea Neagră

de Cătălin Siclitaru, sursa: „Suţata armânească di Craiova”

Motto:

„Zvârle ultima grenadă

Şi s-aruncă asupra ei,

Dacă trebuie să cadă,

Barem, facă-se scântei!“

(Ionel Zenea – „Balada haiducului din codrii Babadagului“)

„Gogu Puiu a fost un răzvrătit în permanenţă. Înainte de război, întotdeauna avea dispute cu jandarmii, pentru că se afiliase la Mişcarea Legionară“. Bărbatul din faţa mea este George Cuşa, merge pe 81 de ani, a făcut 14 ani de puşcărie (în două „tranşe“) pentru „uneltire contra ordinei sociale“ şi-mi povesteşte despre unchiul său – „văr primar cu tata“ – Gogu Puiu, unul din simbolurile rezistenţei anticomuniste din Dobrogea de la mijlocul veacului trecut.

Despre luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului sau ai Banatului se ştie, despre Elisabeta Rizea, de asemenea. Însă despre lupta crâncenă dusă de „haiducii Dobrogei“ nu a auzit multă lume. „Practic, între 1946 şi 1952, când au fost ucişi sau arestaţi majoritatea dintre noi, rezistenţa a cuprins aproape toate satele dobrogene. Nu ştiu dacă a existat sat în care să nu fie măcar unul sau doi care făceau parte din rezistenţă. În total, au existat 40 de nuclee de rezistenţă“, îşi aminteşte Cuşa.

În Dobrogea, a fost mult mai greu de organizat o mişcare de acest gen. „Nu aveam unde să ne ascundem, cum aveau, de pildă, cei din Munţii Făgăraşului. Nici păduri nu sunt prea multe, nici munţi, doar ai Măcinului, care-s mai mult dealuri“, povesteşte bătrânul. Cu toate acestea, securiştii au avut mult de furcă până să reuşească să stăpânească regiunea. Şi asta mare parte din cauza lui Gogu Puiu, un machidon vânjos, aprig, iute, cu mintea brici: „Privindu-l, era atât de statuar construit încât ai fi crezut că a fost desprins direct dintr-o statuie de Praxiteles“, cum l-a caracterizat poetul luptător din Cogealac, Nicolae Caratana.

1939 – fentează Moartea pentru prima oară

Gogu Puiu, unul din liderii „haiducilor Dobrogei“, era fiul preotului din Mihail Kogălniceanu, fosta comună Caramurat, rebotezată Ferdinand. A trecut prima oară pe lângă moarte în 1939. „La 21 septembrie 1939, când Carol al II-lea a cerut câte trei inşi din fiecare judeţ pentru a fi împuşcaţi drept represalii pentru asasinarea lui Armand Călinescu, unul din cei trei aleşi din judeţul nostru a fost Gogu Puiu. Însă l-a scăpat taică-său, preotul, de la împuşcare – în locul lui, l-au luat pe un văr primar de-al său din Ceamurlia… nu aia din Tulcea, ci cea din Cadrilater“, după cum deapănă firul amintirilor interlocutorul meu. În 1942, Puiu a fugit în Bulgaria, iar de-aici în Germania, unde s-aalăturat grupului legionarilor din exil. Însă, nici nu a ajuns bine şi întreg grupul a fost arestat şi închis într-un lagăr nemţesc. Ulterior, Puiu a fost transferat într-un lagăr de lângă Roma – Cinecitta. „Când s-a semnat armistiţiul, în 1945, unchiul meu era la Roma. A colaborat acolo cu serviciile secrete ale francezilor şi americanilor şi a ajuns la Viena, unde legionarii formaseră chiar un guvern şi o armată în exil. La începutul lui ’47 a părăsit Viena şi a ajuns la Oradea, cu un paşaport fals pe numele de Osman Ali Ahmed“. Cuşa îmi arată poza lui Puiu: „I se potrivea, vedeţi? Avea puţin faţă de turc. Dar la 4 aprilie 1947 a fost arestat şi torturat pentru trecerea frauduloasă a frontierei, fiind suspectat şi de spionaj. În final, a fost condamnat la un an de închisoare“. Însă Puiu reuşeşte să evadeze din puşcăria de pe strada Uranus din Bucureşti şi, în 1948 ajunge la Mihail Kogălniceanu, unde, pentru o scurtă perioadă de timp, încearcă să revitalizeze mişcarea de rezistenţă împotriva regimului plantat de sovietici. „El, v-am spus, era un răzvrătit, voia să luptăm pe faţă cu bolşevicii, să ne războim cu ei, pentru a da motiv de conflict între URSS şi americani. Eu i-am zis aşa: «Venirea ta poate e benefică pentru noi, însă trebuie să fii atent, pentru că noi suntem mai aşezaţi, nu ne putem bate cu ei»“, rememorează Cuşa.

Viceprimarul din Kogălniceanu – ucis pe treptele Primăriei

Dobrogea a suferit cel mai mult de pe urma invaziei ruşilor. În fiecare sat erau prezenţi soldaţi ai Armatei Roşii iar acest fapt, coroborat cu specificul regiunii, făcea foarte dificilă organizarea unei rezistenţe întărite. Totuşi, Puiu a reuşit să închege nucleele de rezistenţă din Dobrogea, căutându-i pe acei şefi aprigi ca el, decişi să lupte cu arma în mână împotriva invadatorilor sovietici. „Să vă spun de ce ne-am împotrivit comuniştilor. Ne-am dat seama, cu mult înainte de restul românilor din celelalte provincii cred, că la alegerile din 1946 a fost ceva necurat, că au fost furate de comunişti. Apoi, «eliberatorii» sovietici se purtau groaznic. Mi-aduc aminte un episod, când doi consăteni de-ai mei, din Kogălniceanu, au fost împuşcaţi fără milă de soldaţii Armatei Roşii. Pe Puiu Hristu, de 17 ani, elev la Liceul de Comerţ, l-au omorât în plină stradă, în faţa casei, iar pe viceprimarul comunei, pe Adam Chendra, l-au ucis chiar pe treptele primăriei! Cum să nu lupţi? Apoi, când au venit şi cu colectivizarea, asta a pus capac la toate: ţăranii români de prin părţile Dobrogei, că erau români, aromâni, turci sau tătari crimeeni, au fost nişte oameni independenţi, care nu au vrut în ruptul capului să intre la CAP. Atunci Guvernul a trimis Securitatea şi Miliţia Populară pe capul lor“, spune Cuşa.

Aşadar, condiţiile erau create pentru organizarea rezistenţei. Însă numeroasele nuclee din Dobrogea nu erau conectate. Exact asta a încercat şi a reuşit în mare parte Gogu Puiu: să organizeze luptătorii, să-i înarmeze, să dea o tendinţă insurecţională mişcării. Spiritul său de războinic i-a convins pe unii – mai ales pe fraţii Fudulea, liderii rezistenţei de prin părţile Babadagului, pe alţii nu a reuşit să-i atragă sub steag. Puiu venise, oricum, instruit de serviciile secrete anglo-americane, care aveau nevoie de un cap de pod în coasta bolşevicilor. Însă războiul iminent între Occident şi URSS pe care-l preconiza Puiu nu a mai avut loc: s-a transformat într-o confruntare rece, dusă mai mult pe frontul informativ. Aşa că haiducii Dobrogei au fost lăsaţi la cheremul nemiloasei Securităţi kominterniste.

„Gogu Puiu răscoală satele“

Organizaţiile din Cogealac, Mihail Kogălniceanu şi Ovidiu, conduse de Nicolae Caratana şi Anastase Buciuneanu, nu au fost de acord cu teoriile lui Puiu, care voia să ridice toată Dobrogea împotriva ruşilor, astfel încât să atragă atenţia aliaţilor din Vest: o mişcare de partizani, care atace trupele sovietice, să organizeze acte de sabotaj, care să ducă la eliberarea Dobrogei şi apoi a întregii ţări. Însă nucleele de rezistenţă din sudul regiunii aveau „obiective limitate“, realizau că o mişcare de insurecţie ar fi fost strivită de tancurile ruşilor. Caratana a cerut sfaturi de la Bucureşti, de la centrul director: „Ce ne facem cu Gogu Puiu? El răscoală satele“. „Trimiteţi-l la Bucureşti şi opriţi orice activitate, să vedem ce face Occidentul“, au fost directivele. Ce-a făcut Occidentul, am simţit cu toţi în următorii cincizeci de ani…

Cuşa îmi povesteşte că Gogu Puiu nu a vrut în ruptul capului să treacă pe linie moartă. S-a declarat independent şi a continuat lupta, urcând în nordul Dobrogei, la fraţii Fudulea din satul Tistimelu, comuna Eschibaba (Stejarul), nişte oameni mai pe gustul lui. Străbate peste 30 de sate, ia legătura cu cei mai radicali dintre luptători, face presiuni asupra comandanţilor nucleelor şi organizează celulele fărâmiţate şi răspândite, care acţionau de capul lor, într-o reţea puternică şi închegată de luptători. Puiu organizează focare de rezistenţă în Târguşor, Cheia, Mihail Kogălniceanu, Băltăgeşti, face legăturile cu nucleele din Cogealac, Sinoe, Lunca, Beidaud, Sarighiol de Deal, Runcu, Râmnic, Vulturu şi întăreşte organizaţiile din Viişoara, Cobadin, Cochirleni, Ciocârlia, Medgidia, Gălbiori, Nistoreşti.

Nici Securitatea nu stă cu mâinile în sân. Autorităţile remarcă brusca intensificare a activităţilor elementelor de rezistenţă, disparate până atunci, şi trupele de securişti şi miliţieni se pun pe arestat oameni din toate satele Dobrogei, în căutarea celor mai importanţi luptători: Gogu Puiu, Niculae Fudulea, Dumitru Fudulea, Nicolae Ciolacu, Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Iancu Cuşu, Beca Iancu, Hristu Pariza şi alţii. Ulterior, toţi aveau să fie prinşi sau ucişi. Unii au refuzat să se predea şi s-au sinucis.

„Pe Gogu Puiu nu l-au putut aresta, ca pe alţii. Eu eram deja în închisoare, fusesem condamnat la patru ani (am făcut cinci, de fapt), dar mi-a povestit taică-meu cum s-a sfârşit Puiu. A fost trădat. Aşa cum poporul ăsta şi-a trădat toţi conducătorii, de la Decebal, Mihai Viteazu, până chiar la Ceauşescu. Securitatea a aflat că la 18 iulie 1949, la Cobadin, sub comanda lui Gogu Puiu şi Gheorghe Filiu – care a murit acum doi ani, Dumnezeu să-l ierte -, urma să aibă loc o mare întrunire. Securiştii au încercuit Cobadinul, în vreme ce haiducii se sfătuiau să treacă în munţi până în primăvara lui 1950“, povesteşte Cuşa.

În cartea „Rezistenţa“, scrisă de Olimpia Cotan şi Taşcu Beca, sfârşitul lui Puiu este descris astfel: „În dimineaţa zilei de 19 iulie, casa lui Ion Adam, unde erau cazaţi Gogu Puiu şi logodnica sa, este încercuită pe la orele 11 de un detaşament înarmat al Securităţii. La somaţiile repetate de a se preda, acesta (Puiu – n.red.) îmbrăcat sumar iese din casă deschizând foc asupra atacanţilor. În lupta crâncenă, despre care martorii oculari relatează că se trăgea ca la asalt, Gogu Puiu şi-a utilizat toată muniţia, după care, realizând că nu va putea ieşi viu din încercuire, se aruncă pe ultima grenadă ce o purta la şold, ţinându-şi legământul să nu le lase viu în mâna «vânătorilor de oameni»“.

Meteorul Gogu Puiu a lăsat urme adânci. Mişcarea dobrogeană de rezistenţă organizată de el a luptat până spre anul 1960, când ultimele „elemente antisociale“, ultimii „bandiţi“ au fost arestaţi. Este o parte din istorie care nu ne-a fost predată niciodată la şcoală, celor care am învăţat „Istoria românilor“ în timpul regimului comunist. Nici în actualele manuale de istorie nu veţi găsi prea multe despre „Haiducii Dobrogei“. Câţiva supravieţuitori ai terorii comuniste sunt însă aici şi continuă să povestească celor care au urechi de auzit: Dobrogea a fost prima regiune colectivizată din România, dar sângele vărsat pentru acest lucru nu a fost măsurat în litri niciodată.

2340 dobrogeni arestaţi

Între 1948 şi 1958, în trei mari operaţiuni, autorităţile comuniste au arestat 2430 de dobrogeni: aromâni (majoritatea luptătorilor anticomunişti aparţineau acestei etnii), români, turco-tătari, tătari crimeeni. 113 au fost executaţi ori s-au sinucis pentru a nu fi prinşi. 220 au murit în detenţie. 38 de haiduci dobrogeni au fost executaţi în „trenul morţii“, în timpul transferului la Penitenciarul din Timişoara.

Scrie un comentariu


25 queries in 0,734 seconds.