AntiMedia – Alternativă informațională » Capitalismul are umorul lui

Opinii şi Analize

Capitalismul are umorul lui

Radu Iliescu

De exemplu, atunci când îţi setează prin lege că ai dreptul să negociezi salariul cu angajatorul. Asta e cea mai macabră poantă care a intrat vreodată într-o lege. De fapt, cea mai macabră e aia cu omul care în dreptul penal e subiect de drept din momentul naşterii, iar în dreptul civil e subiect de drept din momentul concepţiei. Altfel spus, poate moşteni din perioada intrauterină, când uciderea lui nu este considerată infracţiune până nu se naşte. Nu, nu e o neconcordanţă, e doar umor juridic. Dar lasă, că şi faza cu negocierea salariului e de toată distracţia.

Libertate şi egalitate, aşa se numesc demonii zilei. Cu toţii suntem liberi, cu toţii suntem egali. Ce poate fi mai frumos decât o lume în care patronul e egal cu salariatul? Toţi diferiţi, toţi egali. Aici intervine, ca o promisiune, negocierea salariului. Eşti bun, şeful te va plăti mai mult, nu? Şi pe măsură ce devii şi mai bun, şeful te va evalua şi mai generos, logic, nu? Nu. În realitate, dacă nu cumva lucrezi într-un domeniu departe de capitalism, într-un interstiţiu în care automatizarea, mecanizarea şi standardizarea nu i-au transformat pe oameni în piese interşanjabile, logica asta nu se va aplica niciodată în cazul tău.

Şi asta pentru că spiritul capitalismului îl reduce pe om la cel mai mic numitor posibil, făcându-l un simplu soldat într-un ocean de soldaţi, un cui într-un camion de cuie. Sensul omului care-şi vinde timpul în capitalism este acela de a se conforma cât mai mult unei maşini. Iar maşinile, se ştie, nu negociază niciodată. Sensul patronului este de a diminua cât mai mult cheltuielile de producţie, iar standardizarea nu are nimic de câştigat din negocierile salariale, ba dimpotrivă. Istoria industrializării este un lung şir de revendicări salariale rezolvate ieftin: cu gloanţele armatei şi ale jandarmeriei.

Se spune că primul carnet de sindicat al muncitorilor textilişti erau mâinile lor inconfundabile, găurite, tăiate, jupuite de ace, fire, maşinării. Mii de oameni ajunşi în stradă pentru a-şi face mizeria mai suportabilă au putut elimina infiltraţiile regimului prin simpla prezentare a mâinii. Acelea au fost primele negocieri colective, şi de fiecare dată patronii le-au rezolvat în cea mai pură logică a capitalismului: alţii la rând! Tot secolul XIX este presărat cu astfel de negocieri din care, fără excepţie, victorioşi au ieşit patronii. Tot ei au fost cei care făceau legile anti-vagabondaj, în temeiul cărora oricine pleca de la stăpân putea fi imediat declarat vagabond şi închis, bătut, pus la muncă silnică sau chiar executat fără multe formalităţi.

Libertate şi egalitate, sigur. Patronii sunt liberi să se îmbogăţească, muncitorii sunt liberi să se supună şi să rabde. Muncitorii sunt egalizaţi prin reducerea lor la statutul de auxiliar al maşinii, pentru că nicio maşină, oricât de productivă, n-a ştiut la început să se pornească singură. În ziua în care maşinile au învăţat să se programeze şi să-şi facă treaba singure (asta s-a numit automatizare, robotică), muncitorii au fost trimişi pur şi simplu la plimbare. Nimeni însă, niciodată, nu le-a luat dreptul de a-şi negocia salariul. E consfinţit prin lege!

Radu Iliescu

Scrie un comentariu


25 queries in 0,937 seconds.