AntiMedia – Alternativă informațională » Legea Ţării

Ortodoxie, Tradiţie

Legea Ţării

Așa a fost destinul neamului românesc de a sta ”în calea tuturor răutăților” (Cronica lui Grigore Ureche). După retragerea armatei romane din Dacia (275 d.Hr.) urmează un val de migrații barbare din Est, timp de cîteva secole, care nemijlocit au pătruns și în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Evident apar unele întrebări:

1. Cum a rezistat și și-a păstrat identitatea etnică, populația daco-romană pe timpurile năvălirii a hoardelor de huni, sarmați, goți, avari, gepizi? (sec. III – V).
2. Cum poporul român proaspăt format a făcut față expansiunilor slave, bulgare, cumane, pecenege, maghiare din secolele următoare? (sec. V – X).
3. De ce populația daco-romană aflată în procesul de etnogeneză a rămas o insulă de ”civilizație” ce se deosebea de barbarii înconjurători prin cultura materială și spirituală avansată?
4. De ce acest neam era considerat continuatorul tradițiilor romano-bizantine și constituia o ”Nouă Romă”? (Roma Nova, de la care și vine numele de Român, România – după alte opinii termenul de „român” îşi are originea chiar în perioada stăpînirii romane).

Nu putem  nega influența culturală și lingvistică a triburilor migratoare, însă nu putem nega nici Identitatea latino-bizantină care este fundamentul etnic și spiritual al poporului român.

Răspunsul la aceste întrebări este unul. Și anume existența la români a unui sistem de norme sociale (reguli sociale) legate prin convingere și conștiință, care vizau nemijlocit toate domeniile vieții (familia, proprietatea, demnitatea, munca, credința). Acest sistem normativ era numit ”Legea țării”, ”Ius valachicum”, ”Voloșskii zakon” sau ”Voloșskoe pravo”. Legea Țării era un sistem de obiceiuri nescrise, valabil pe întreg teritoriu Carpato-Danubiano-Pontic și care ne demonstrează încă odată originea etnică comună a tuturor românilor. Acest ”Drept strămoșesc” are doi piloni de bază: Obștea Sătească și creștinismul.

Obștea sătească e o formă de organizare a comunității sătești care se sprijină pe echitatea membrilor ei, pe munca comună și ajutorul reciproc. Obștea era condusă de sfatul oamenilor buni și bătrîni, care era ajutat de un jude – șeful militar și judecătorul obștei sătești.

Creștinismul a pătruns în spațiul românesc în secolul III și a avut un efect masiv în secolul următor. Creștinătorii neamului românesc sunt considerați Apostolii Andrei și Filip. După cum veți vedea mai jos, anume credința dreaptă a jucat rolul esențial în etnogeneza noastră.

Originea și Instituțiile ”Legii Țării”

Originea

În Literatura istorico-juridică, referitor la apariția ”Dreptului Strămoșesc” observăm o multitudine de păreri:

1. B.P. Hașdeu susține originea romana a legii țării. Această teorie presupune că romanii împreună cu limba și obiceiurile au mai lăsat dacilor sistemul de drept care a creat populației autohtone o ”conștiință și mentalitate juridică romană ”.
2. I. Andrieșescu menționa originea tracă a dreptului românesc și se axează pe unele reminiscențe ca : jurămîntul, înfrățirea și zestrea.
3. A. Xenopol este adeptul originii slave. Argumentele de bază sunt instituțiile și ramurile comune dreptului slav și cel românesc.

Toate aceste teorii au un caracter exclusivist. Aprofundarea studiilor în domeniu ne-a demonstrat că Legea Țării s-a format pe fondul daco-roman, împrumutînd mici trăsături din dreptul altor popoare.

Proprietatea

Instituția proprietății are un caracter agrar și e strîns legată cu pămîntul, deoarece conform Dreptului Strămoșesc trăiau majoritatea populației rurale. Legea Țării cunoștea 2 tipuri de proprietate funciară:
Proprietatea funciară privată – era exercitată asupra pămîntului de pe lîngă casă, împrejmuit  de gard și asupra unor pămînturi valorificate prin muncă proprie.
Proprietatea funciară comună (de-a valma) – exista pe lîngă cea proprie și era aplicată asupra pădurilor, pășunilor, apelor. În cazul dat, datorită obiceiurilor de solidaritate a membrilor obștii se practica munca comună și era creat fondul de rezervă al obștii destinat cazurilor excepționale.

Succesiunea

Privilegii de moștenire avea mezinul familiei. Copii însă puteau fi dezmoșteniți pe motiv că nu îngrijeau de testatorul bolnav sau  dacă l-au părăsit în momentele grele ale vieții. Lipsit de moștenire putea fi acel care se lăsa de credință. Observăm aici moralitatea și bunul simț care era baza obiceiurilor strămoșești.

Familia

În domeniul dat, importanța majoră a avut-o biserica creștină. Încheierea căsătoriei avea loc numai prin cununia la biserică și binecuvîntarea religioasă. Condițiile de încheiere a căsătoriei erau stabilite de nomocanoanele bizantine și anume: Consimțămîntul neviciat al viitorilor soți și al părinților lor, vîrsta minimă și Credința creștină comună.  Familia avea un caracter patriarhal ce se baza pe echitatea soților. Inițiativă de divorț cît și dreptul egal la proprietate o aveau ambii soți. Desfacerea căsătoriei la fel se făcea prin intermediul bisericii.

Infracțiuni și Pedepse

Infracțiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale, fizice și de aceea scopul pedepsei a fost nu lichidarea și intimidarea infractorului ci repararea daunei. Cele mai grave erau infracțiunile îndreptate împotriva moralei, familiei și bisericii (adulter, viol, răpire, erezie, vrăjitorie, nașterea unui copil de către o femeie necăsătorită etc.) în urma cărora survenea cea mai gravă pedeapsă – izgonirea din obște. În cadrul Legii Țării nu observăm pedepse capitale sau de mutilare fizică. Aceasta ne demonstrează echitatea socială a membrilor ei. Pentru furt se aplica amenda sau pedepse defăimătoare (hoțul era plimbat prin sat cu lucrul furat ).

La judecată participa toată obștea românească și era exercitată de adunarea oamenilor buni și bătrîni. Infractorii erau puși într-o lumină satirică, nefavorabilă de către ceata de flăcăi, care formau opinia publică prin ”strigarea peste sat” sau ”la hora satului”. La prinderea infractorului sau căutarea lucrului furat participa întreaga obște, iar dacă urma ajungea la obștea vecină, atunci procesul era reluat, de cea din urmă.

Această formă de organizare (obștea sătească) cît și credința comună (creștinismul) care au stat la baza formării Dreptului Românesc (Legea Țării), a constituit factorul primordial care a permis românilor de a supraviețui în urma valurilor migratoare și a asimila străinii. Munca comună și valorile moral-creștine au dus la conservarea spiritului românesc. Aceste tradiții au ajuns chiar și în veacul XIX.

Avem un trecut glorios și demn de urmat. Nouă ne rămîne să mergem înainte cu tradițiile milenare la baza cărora stau valorile moral-creștine eterne și care constituie cel mai trainic ”zid de apărare” împotriva rusificării,  americanizării sau altor forme de ocupaţie.

Scrie un comentariu


25 queries in 0,902 seconds.